Rare and precious chain

Degetele ce simt raceala podelei pamantii, prafuite, degete rasfirate si albe, de parca ar fi murit acum trei zile. Se misca. Spatele se inconvoaie sub povara usilor de un alb ingalbenit de timp. Timpul a lasat amprente dure asupra peretilor, covorului verde-decolorat, geamului semi-opac cu flori naive din structura usii aflata in fata: pete de vopsea cream, pete de vopsea verde.

Pete parca desenate se pensula unui pointilist pe maioul lila-prafuit, ce dezgoleste umerii colturosi si oasele sternului ce formeaza o acolada perfect definita, pete ce par pictate cu ulei, din greseala – greseala de a fi gatit – si nu cu lacrimi sarate. Bratele lungi cauta racoarea usii din spate, palmele moi incearca sa netezeasca parchetul aspru.

Clantele sunt reci, iar camera din stanga e mult mai rece. Nu, nu este una din incaperile imobilului imaginat de Caro et Jeunet in “Delicatessen”, e aproape una din acele incaperi, dar in alb-negru, si fara un macelar care sa-si aprovizioneze macelaria prospera direct din imobil (ba un picior, ba un om…). Dar cine are nevoie de un macelar cand atmosfera funesta parca sta ca o ghilotina deasupra capetelor tuturor, stii ca e acolo, la cativa centimetri deasupa ta, dar nu va cadea….

Mainile ridate se odihnesc pe genunchii acoperiti de fusta inchisa din lana, pielea tanara de pe chip se cuteaza placut in jurul ochilor ce privesc in gol. E liniste. E liniste deplina. E liniste de mai bine de o ora. Televizorul e inchis si ea, stand in acelasi fotoliu, ca-n fiece zi, priveste in continuare in gol, ganditoare, libera intre patru pereti, prizoniera a solitudinii, a gandurilor solitare…

Parchetul scartaie sub pasii greoi; o alta usa se deschide…

Isi tine cu mandrie cercul alb in jurul taliei. Iti zambeste. Fata cu nasucul in vant se lumineaza si face mici gropite in jurul buzelor usor rasfrante. Se ascunde dupa perdea… nu poti sa nu ii observi botoseii roz, stalciti de atata alergat prin incaperile ce i se par acum atat de mari; nu poti sa nu auzi rasul clar in incaperea cu pian si chilimir asortat la canapele cu aer boem. Traverseaza camera si rade. Te prefaci ca nu ai vazut-o. Chicoteste de dupa usa…o auzi. Ii zambesti si tu. Inca o tura de camera si te anunta ca a obosit, odihnindu-si trupul micut si fragil pe canapea. Te saluta politicos, iar tu inchizi usa in urma ta…

Poate ca fericirea e o fetita cu nasul in vant, codite impletite, care priveste prin crapatura usii in lumea adultilor si chicoteste, fara a sti ce este aceasta…

Oui, non

Ce sunt masinile de spalat? 

Piesa de mobilier! Ba nu! Loc de luat masa. Ba nu! Loc de tinut farfurii de plastic, linguri de plastic, cani de plastic, pahare de plastic, linguri de lemn usoare, tavi de plastic transparente, stergare cu motive florale, servetele de hartie, hartie, reviste hebdomadere! Da, masinile de spalat sunt fragile!

La ce nu folosesc masinile de spalat?

La depozitat! Nu! La consumat detergent si energie electrica. Nu! La adapostit pestisori aurii, ce nu au temporar acvariu. Nu! La ascuns cadouri in ajunul Craciunului. Nu! La tocat salata si legumele pe ele. Nu! La spalat haine, DA!!!!

Stie cineva vreo spalatorie prin oras, genul acela de spalatorie in care mergi cu hainutele constiincios, bagi fisa si astepti sa se spele si eventual sa se usuce ?

Vital signs

       Vicii? Prea putine(dar nu inseamna ca stau bine)! Dependente, prea multe(unele irecuperabile, altele doar mofturi)! Another tag from cieloblu…

       V de la vicii, de la verdele ambalajului ciocolatei cu crema de lamaie de la Lindt, de la violetul bomoanelor Skittles, de la VINOVATA: imi plac dulciurile, mananc dulciuri in loc de carne, in loc de legume, in loc de fructe… all that innocous fat si le combin cu Coca-Cola, si alternez cu Pepsi.

         Dependente?

• Filmele (si filme de desene animate) – de la Jarmuch originalul, Hitchock imprevizibilul, Lynch misteriosul, la genialul Kubrick, de la “Les 400 coups” a lui Truffaut, “Delicatessen” de Caro si Jeunet, “Fragii salbatici” al lui Bergman, “Le charme discret de la burgeois” al lui Bunuel, la “Hable con ella” a lui Almodovar;
• Cartile – dependenta sa cumpar, dependenta sa citesc; ultima cumparata: “De ce vedem filme” – Alex Leo Serban; ultima citita intr-o dimineata: “O iubeam” – Anna Gavalda;
• Muzica – “progresiva” pana in maduva oaselor: Pink Floyd – ce imagine frumoasa: “Lime an limpid green, the sounds around/ The icy water underground” si ce senzatie placuta cand auzi primele acorduri de la “San Tropez”, King Crimson – un Greg Lake cu o voce ce iti ramane intiparita in memorie si nu poti sa o mai scoti de acolo, un Lake ce a fondat apoi Emerson, Lake & Palmer, Van der Graaf Generator (you should see Hammil live…), Rush (recent descoperiti datorita lui), Gentle Giant care folosesc pana la vreo 40 de instrumente atunci cand inregistreaza un album, Jethro Tull cu versurile de la “Thick as a brick” compuse de un pusti: 

                    “My words but a whisper your deafness a SHOUT.
                 I may make you feel but I can’t make you think.
                 Your sperm’s in the gutter your love’s in the sink”

    …si lista ar putea continua pentru ca nu am vorbit despre Porcupine Tree, despre Philip Glass, despre Arvo Pärt, despre Audioslave, despre Lila Downs, despre tot ce nu imi vine in minte acum;               

• Calculatorul… cu punct;
• Samponul (…si apa in genere) – da, sunt maniaca, daca s-ar putea mi-as face dus la fiecare trei ore si m-as spala si de doua ori pe cap, pe zi, deocamdata am ramas la o singura data

        Sa spuna si ei ce le trece prin cap (doar in privinta asta, a viciilor, dependentelor) : Irina si Marc

The start of something beautiful

Greu il urnesti sa scrie… si scrie foarte frumos…

Atentie! Un noi tip de Coca-Cola va fi lansat!

Legalisation!

Acest post ii apartine lui Marc, I tag him to present us the new Coca-Cola

Trebuie sa scrie! (am mai zis, dar vreau sa par si mai convingatoare )

Initieri in ale artei fine a persiflarii.

21st Century Schizoid Man

        Ora 6:36. “Doar 10 minute, mama, doar 10 minute!”. Ma gandesc sa nu mai merg deloc, mai bine dorm. Urmeaza mustrarile de constiinta in urmatoarele doua minute: “Ha! Sa dormi!? Pai nu asta ai facut toata viata!? La scoala, la scoala cu tine! Si asa nu ai fost la acest seminar pana acum”. “Bine, bine, constiinta rea!”. Ii vine randul celui mai rapid dus ever (cine nu a facut dus in 5 minute ar trebui sa incerce ). Cobor cu liftul. Cobor scarile de la metrou. Urc in metrou. In graba am uitat sa schimb muzica, iar King Crimson pe stomacul gol e ca si cum as ingera o cantitate incomensurabila de iaurt (iaurtul intotdeauna imi creeaza senzatii de greata, e un fenomen in curs de cercetare, caut inca explicatii de ce oare se intampla asta). Ajung la orar, il privesc uimita, caci dupa 3 saptamni de cand a inceput scoala eu inca nu m-am familiarizat complet cu noul sistem, si mai urc vreo 5 etaje pana-n clasa cu pricina. Clasa cu pricina? Cea de finante… Sunt salvata! In primul rand vad trei colege. Ma asez linistita si fericita (pentru ca am reusit sa fiu punctuala) langa ele. Pe la jumatatea orei soseste si profesorul cu o veste interesanta: seminarul precedent nu s-a facut. ”Perfect, o dimineata minunata!” imi zic in gand. Se discuta lucruri administrative pe care mi le notez cu mandrie in agenda la categoria ”Finante”. Imi mut privirea sprea dreapta si observ in caietul colegei scris cu majuscule: “GLOBALIZARE”. Mi se pune un nod in gat. Sunt disperata! Ii dau un mesaj unei alte colege care are aceleasi ore ca si mine: “Unde naiba avem ora?”. Proful ne anunta ca dam un mic test cu vreo 6 intrebari despre globalizare. Ma scuz si ies pe hol sa-mi revin. Din clasa alaturata abia se distinge o voce groasa ce povesteste cu patos despre credite, titluri la purtator si alte lucruri neplacute. Ma intorc in clasa sa dau testul. Raspund la vreo doua intrebari din sase si bineinteles…nu semnez .

        Ora 9:05. Trei etaje mai jos: sala de curs. Intru razand isteric si rog frumos cele doua “fetite” in roz din randul al treilea, margine, sa trec si eu in centul randului, langa una din colegele mele. Prima “fetita” protesteaza: “Eu nu ma dau!”. O mai rog inca o data frumos. Vehementa ei e surprinzatoare: “Tot nu ma dau! Sari peste banci”. Ea citeste in continuare concentrata Compactul. Eu bufnesc in ras, ma abtin ulterior si iau fata de om ironic si plin de buavointa: “Hai, ca vreau sa trec, sari tu daca poti!”. Se da bombanind in lateral si apoi se aseaza sa-si citeasca pseudo-tabloidul.

       Morala zilei: fetitele in roz care citesc Compactul sunt malefice, feriti-va de ele! :D