Mi-e sete de vin rosu fiert, cu scortisoare si cuisoare, de talpi moi asezate-n sosete pufoase, de-un pat si de paturi de pe maluri de Dunare, de somnul profund din iernile si primaverile trecute. Ma misc greoi pe holurile unde doar gresia e rece, ma invelesc in mantaua imaginara si toc ganduri in timp ce pregatesc brazi si conuri umplute cu creme fine si vanilate. Vegetez pe un scaun langa cei veniti in vizita si ii blamez pentru ca n-au notiuni elementare de genul “un cadou de Craciun”(urasc sa primesc in fiecare an suma nici prea mica, nici prea mare, simbolica, de bani din care sa-mi achizitionez acadele si bomboane), vegetez cand urc si cobor trei etaje incarcata de cutii, iar colindatorii isi imposteaza galsul in cel mai nesuferit mod (un fel de muzichie culta din Bizant), cand vorbesc la telefon si nu am ce sa le comunic celorlalti, cand ma uit la vreun film de Catherine Breillat si realizez la sfarsit ca atentia mea era indreptata intr-o alta directie.
