Developezi imagini de pe filmul anului anterior si tot ce poti extrage din ele e vina. Filme dominate de acelasi cameo imi bantuie orele de somn matinale. Insomniacul etern adoarme in paturi mirosind a “lacrimi si somn”, cum numai o A/alma avea sa descrie l’innconu. Licori aspre impanzesc vazul fragil si ii amortesc senzatiile saccharine cat sa nu se dezica de la simplitatea lucrurilor cautate. Neputitnta de a intelege lucruri atat de evidente ca rosul din filmul lui Parjanov e doar o scara spre infinitul frustrarilor vernale. Veranda e ca o Dresda descrisa de Vonnegut in celebrul mainstream book (nu, nu e preferata carte, gemenii geniali si capacitatea de autopersiflare sunt mult mai aproape pentru a empatiza), numai ca miroase a ploaie, da, strada asta miroase a ploaie in fiecare noapte, iar noi ne amintim intotdeauna lucrurile placute.
Sulfetul nud se loveste de cuvinte colturoase si previzible, asemenea constientului unui suprarealist…
Nothing changes the fact that I like red, anyway…
Stiu cum este sa simti strada mirosind a ploaie…
Ma bucur ca postezi din nou.